“Aș putea reface cu ochii închiși drumul ăsta nenorocit. Deschid portiera, cobor din mașină, închid ochii și, îmi aduc aminte..
. ușa metalică, grea, mânere reci, coridor înalt, legat de saloane mari, albe, cu perdele palide- imense, antiseptice, trase- cu lumini difuze, cu perfuzii împrăștiate în fiecare colț- paturi goale.
. pacienți în convalescență, năuci de durere, de sentimentul de neputință, de dor.
. asistenți retrași, plictisiți sau obosiți, ce cad mereu în ture de noapte; își poartă picioarele alene, scrijelind podeaua de granit..
. niciun alt medic pe hol, doar un coleg .. :
– Unde e ea ?
– Nu am putut face mai mult.. O reacție autoimună severă pe care nu o am putut controla.
– Unde e ea ?
– E inutil. Nu suntem dumnezei, cu zilele pe vârful parafei de medic. 26.
O stare de rău complet îmi ia corpul într-un vârtej nebun ce face ca toate camerele de spital să se unească-n cerc, să le dispară culoarea, asistenții din jur.
Înnebunesc pe coridor, alerg căutând un salon anume- 26, 26… toate seamănă, toate au condamnați bandajați înăuntru, imobilizați în paturile lor diforme, în cărucioare mari.
Au internat-o în același salon în care au stat toți pacienții ei. Ironic.
Ajung. Nu văd clanța. Nu știu unde îmi e inima. Nu îmi simt mâinile când o apăs. Intru în sfârșit. Cu sufletul..
– Domnișoara doctor ?! Domnișoara doctor ??
Patul ei e gol. Nu e.
Apuc pe primul asistent ieșit în cale:
– Unde este domnișoara doctor ?
– V-am spus, domnule doctor, nu mai suntem dumnezei…
Suflete tari 