cadru deschis. gară. trenuri liniștite. pe peron soare înnebunitor și oameni.
o mare de oameni grăbiți, înghițiți de metrouri colorate, de uși metalice sau de scări rulante.
o mare de oameni. și tu. cafeaua ta aproape goală, dar care-ți poartă mirosul.
E ca toți ceilalți. așteaptă în loc și se lasă izbit de toate colțurile lor.
– Ce copil, gândesc. mă așteaptă.
Închid ochii strânși și-mi fac zâmbetul auzit.
– Acum, că mă ai în brațe- pe umeri, peste tricoul de la mine, acum, că suntem aici, ce?
Se face că nu aude. Mă ia pe sus, îmi uită bagajul, îmi râde în ureche ca un nebun și nu aude când îi strig îngrijorată : ”Hainele, hainele, scrisoarea pentru tine, nebunule, staii! ”
– Acum, că te am, acum că suntem aici, nimic. Cafeaua ta e la mine pe masă, de acolo te descurci cu mine.
– Te urăsc când mă ai.
– Haide, dragă, ia-mă acasă.
Suflete tari 