Supă rece

Ei bine, încetează odată!

Ar fi bine să ştii că acum mă aflu în una din acele clipe care stau în loc, cu senzaţia că nu vor mai trece, se vor repeta la nesfârşit, până când orice privire a ta mă va zgâria pe faţă, orice gest al tău mi se va părea de neiertat iar tu, tu vei fi..
Iar eu, eu mă voi năpusti înnebunită asupra ta şi..şi nu ştiu ce rău mai mare îţi voi face.

Să nu fii calm, să nu accepţi să-ţi sar în spate, să te stric fără motiv, să nu te văd cu expresia că ştii totul, că erai pregătit pentru filmul ăsta prost şi că va trece, ajungând cu noi cuminţi şi plictisiţi la adânci bătrâneţi.
Pentru că nu vreau singuranţa ta, nici veşnicia, nici calmul, dacă nu mă poţi face să trăiesc nebunia asta.

Dacă nu te văd trântindu-ţi scaunul, şi cana cu supă peste parchet, dacă nu simt prin toţi porii cum te am şi te voi pierde.

Căci, altfel ei au dreptate. Rămâi până la urmă doar o supă rece de la mama ta, reîncălzită de mii de ori…

 

Nimicul nimicului

Pământ mi-e sufletul. Şi ideile, şi minunile, şi amintirile, şi corpul şi obsesiile şi tot. Şi tu.

Căci victorii nu mai am, în lupte inutile, cu reprezentanţi fazi care se pierd în trecuturi nefaste.
Ai rupt din mine. Ai luat, de fiecare dată, câte-o bucată. M-ai schilodit în mici paşi. Cu voia mea şi fără anestezii, m-am lăsat transformată în nimicurile în care erai tu.

Dar războiul s-a sfârşit, sufletele au capitulat, lăsând dâre de noroi pe marmura rece. Şi statui păcătoase din lemn putred, ce parcă râd şi dansează, în eliberare .

Iar acum, acum îmi rămâne mie totul. Şi ideile, şi minunile, şi amintirile, şi corpul şi obsesiile şi tot. Tu nu.

 

În al câtălea nor?

Mă aflu la margini de puteri, în câmp deschis, încercând să pierd.

Să mă înalţ mii de mile în aer, să mă las sufocată de aerul rece care-mi izbeşte plămânii cu putere, să-mi strâng pleoapele înăuntru şi să cad de-acolo, de sus, să mă tranform în praf fin de stele, ce se-amestecă cu tine.

Să caut cu sete calea spre al câtălea nor?

Acolo, unde eşti tu, cu ideile rănite pe piele, cu vorbele transformate în memorii, cu vieţile ascunse înăuntru şi cu ticurile enervante care mă fac să te urăsc, să te consider decăzut, murdar, infect, necinstit.

Pentru că nu pot să respir!
Pentru că nu pot să respir doar la ideea de tine.

Pentru că repet în mod mecanic şi prostesc fiecare cuvânt isteţ pe care îl spui.
Pentru că, încă mai cred că tu eşti cel care mă caută la fiecare apel pierdut.
Pentru că încă îţi mai caut ca o anemică faţa în mulţime, numele în mesaje, sensul în tot.
Pentru că încă îmi mai caut cuvintele care să ..
Pentru că, peste toate, mă lipsesc de tot ce însemn eu..