Pastila de inimă

M-aş putea lipsi de tine ani întregi ca de cea mai temută gripă. Mi-ar prinde bine timpul de sănătate lipsit de perioadele de convalescenţă confuze, care-mi fac inima-n bandaje şi mintea de câlţ.
M-aş mulţumi cu atâtea lucruri obişnuite ce vin odată cu aerul, cu atâtea feţe palide promovate-n vitrine de doi bani. Aş căpăta imunitate declarată, ca pe-o armură vrăjită, în faţa sufletelor-artist care aleg să se târască în idei cu înţelesuri profunde şi promisiuni pe viaţă.
M-aş vedea cu medalia agăţată de gât, cu visele tale în palmă şi cu sărutul de pe ceafă, declarându-mi starea patologică de necontrolat.

Ţi-aş striga, de după indiferenţa mea de piatră, că nimic nu s-a schimbat, te urăsc cu aceeaşi putere ca la început şi te repugn ca pe-un gunoi, ca pe-o scamă ce se ţine fără voie de mine şi-mi ţine de cald şi de sete.
Nu ştiu să te vrut vreodată, nu ştiu să te fi preţuit vreodată, tu, nimic de nimic.

Nu ştiu să-mi fi fost de folos vreodată, microb nenorocit, dar, acum că mă ştiu vindecată, aş da orice pentru o oră de boal-a ta.
Pink- Nobody knows

 

Să-mi alergi prin vene, nu prin cer, nebune!

– Să mă laşi să zac în idei vechi şi-n nuanţe de cald, pe vremea asta de uitare.
Să îmi dai pace să cânt urât şi să te trezesc din povestea cu mine.
Să mi te apropii de ureche şi să-ţi stâlcesc melodiile care m-au îndrăgostit copilăreşte de tine. Să-mi iau unghiile de pe gâtul tău ce-mi ţinea loc de chitară, să le port cu fală peste pleoapele tale ce-ascund ochi de culori nedefinite, să-ţi înconjor faţa fericită şi să-ncerc să mi te imaginez la răsăritul soarelui, în felul în care nu te-am putut ţine minte niciodată.
Să mă laşi să-ţi port sufletul cu grijă, ca pe-o cămaşă subţire în dimineţile somnoroase.
-Să nu mă uiţi, fată nebună. Să nu mă dai înapoi. Auzi, mai bine uită-mă..

Lara Fabian- Je suis malade

 

Gânduri încuiate

Lumile, lumile tale.
Străzile tale vechi, triste şi crăpate de ploi, străzile tale mici şi pline de poveşti, străzile tale care mă căutau odată, fug acum de mine.

Nu-mi recunosc glasul care le punea pe rând să adoarmă în camere mici şi calde, nu îmi mai recunosc ochii care, lunguieţi pe dea-ntregul, erau făcuţi să spere şi să caute la fiecare colţ al lor, un rest de tine.

Le visez, le caut în locuri pline de gări cu oameni tainici şi-oraşe ascunse în gând, le zăresc ca pentru o secundă, le văd însoţind acum alţi paşi mici, alte mâini îmbrăţişate şi-alte feţe străine.
M-au uitat ca pe-o cretă gri pe asfaltul stins de soare şi-năbuşit de ploile ce cădeau, decupate, printre noi.

Mi-e greu să le strig, să nu m-auzi. Să nu auzi că am pierdut.

Milow- Out of my hands

 

Bună lume, bună :}!

De ştiam că, după lungi şi entuziasmate ore de gândire în care mi-am tot repetat ce bine mi-ar face fiecare post al meu, fiecare cuvânt căutat frumos şi găsit în povestea potrivită, fiecare om întâlnit şi fiecare conversaţie neobişnuită avută împreună, mă voi afla în faţa monitorului cu mintea vidă, neavând măcar o singură idee demnă de notat, renunţam şi-acum, ca-n celelalte dăţi, la ideea de a a avea un blog.

Dar, mi-am dat seama că-mi lipsesc discuţiile inteligente, rândurile speciale care erau scrise cu-n scop anume. Discuţiile ca în timpul orelor de română, cele ce te fac să crezi că eşti şi tu primul filosof al lumii şi cel de lângă cel ce te-ar putea ridica, doar pe baza ideilor, la desăvârşire.

Nu mă pot explica, dar îmi voi face timp să reiau firul poveştilor pierdute.