- Glumesc. Știi?! Îmi place să mă joc, uite-așa, cu tine. Cu tine, îmi place și jocul ăsta .

E o teamă a celor dispăruți în misterele lumii, a iubirilor adevărate care se termină înainte de a se întâmpla și totuși, a acelor iubiri despre care rămân atâtea de povestit.
E mult prea devreme…

” – Ce te preocupă, dragă ?
– Nimic. Mă gândeam că ar fi frumos să îmbătrânim împreună.
– Așa- deodată ?
– Nu. Așa, în timp… “

Genele sunt grele. Date cu un strat leneș de somn, stau piedică ochilor în calea soarelui de dimineață.
E dimineață-devreme, cu perdele trase și camera ce miroase a cafea..

- Stau ascunsă sub păturile grele pe care mi le-ai pus în glumă, aseară. Îți spusesem că mi-e frig, pentru că aveai brațele goale, fără mine în ele- și tu mi-ai adus pături.
Zâmbesc de sub pătură. Așa, să nu mă vezi cât sunt de fericită că te știu aici.

Parcă te aud, ca într-un film cu memorii, spunându-mi cuvinte ce pot fi păstrate-n replici marcante.
Imagini, gesturi, idei mărețe, planuri pe mai târziu, fracturi de coloane sonore ce lasă urme în sufletele normale.. pe toate le văd acum. Ca și cum, ca și cum aș recapitula, în sesiune, singurul examen pe care aș putea să-l dau, să conteze, și care ne privește. Revăd , într-adevăr, foi întregi din -noi-, ce mă..
mă sperie gândul că.. stau acum ascunsă sub pătură și nu am curajul să sar, să îți spun cât de mult însemni..

Prind curaj..feresc păturile de care sunt ferecată, mă ridic în picioare și printre gene, te caut cu privirea..

Vreau să-ți strig: Tuuu, tu ești locul meu ascuns de suflet și te iubescccc!

Nu aud nimic în schimb. Mă trezesc brusc din acel film, din acest somn prost. Deschid ochii mari: Nu e. Nu mai e…
Am ajuns atât de târziu.

-pentru cei ce merita sa va stie dragostea, macar in ocazii speciale: LA multi ani mama !-

“Aș putea reface cu ochii închiși drumul ăsta nenorocit. Deschid portiera, cobor din mașină, închid ochii și, îmi aduc aminte..
. ușa metalică, grea, mânere reci, coridor înalt, legat de saloane mari, albe, cu perdele palide- imense, antiseptice, trase- cu lumini difuze, cu perfuzii împrăștiate în fiecare colț- paturi goale.
. pacienți în convalescență, năuci de durere, de sentimentul de neputință, de dor.
. asistenți retrași, plictisiți sau obosiți, ce cad mereu în ture de noapte; își poartă picioarele alene, scrijelind podeaua de granit..

. niciun alt medic pe hol, doar un coleg .. :
- Unde e ea ?
– Nu am putut face mai mult.. O reacție autoimună severă pe care nu o am putut controla.

- Unde e ea ?
- E inutil. Nu suntem dumnezei, cu zilele pe vârful parafei de medic. 26.
O stare de rău complet îmi ia corpul într-un vârtej nebun ce face ca toate camerele de spital să se unească-n cerc, să le dispară culoarea, asistenții din jur.
Înnebunesc pe coridor, alerg căutând un salon anume- 26, 26… toate seamănă, toate au condamnați bandajați înăuntru, imobilizați în paturile lor diforme, în cărucioare mari.
Au internat-o în același salon în care au stat toți pacienții ei. Ironic.
Ajung. Nu văd clanța. Nu știu unde îmi e inima. Nu îmi simt mâinile când o apăs. Intru în sfârșit. Cu sufletul..

- Domnișoara doctor ?! Domnișoara doctor ??
Patul ei e gol. Nu e.
Apuc pe primul asistent ieșit în cale:
- Unde este domnișoara doctor ?

- V-am spus, domnule doctor, nu mai suntem dumnezei…

- Tu nu îți dorești nimic?

Sunt miile de chipuri care așteaptă în intersecții, la semafoare defecte ce pâlpâie de nervi- chipuri prinse în troleu, abătute în geamuri de magazine, între stații de metrou.
Fețe fără vreo valoare anume, fără trecut în noi, ce vin și pleacă.
Nu lasă urme, nu cunosc ce purtăm pe dinăuntru, nu știu nimic. Nu simt ce e asta.
Natură moartă în cadre de tristețe.

- Tu chiar nu-ți dorești nimic?

– El nu se află în colțul potrivit de lume, și nu este înconjurat de Ea.
Așteaptă doar, în gară, trenul spre capitală.–

- Pentru ce?! Mi-a luat inima și-a plecat…

cadru deschis. gară. trenuri liniștite. pe peron soare înnebunitor și oameni.
o mare de oameni grăbiți, înghițiți de metrouri colorate, de uși metalice sau de scări rulante.
o mare de oameni. și tu. cafeaua ta aproape goală, dar care-ți poartă mirosul.

E ca toți ceilalți. așteaptă în loc și se lasă izbit de toate colțurile lor.
- Ce copil, gândesc. mă așteaptă.
Închid ochii strânși și-mi fac zâmbetul auzit.

- Acum, că mă ai în brațe- pe umeri, peste tricoul de la mine, acum, că suntem aici, ce?
Se face că nu aude. Mă ia pe sus, îmi uită bagajul, îmi râde în ureche ca un nebun și nu aude când îi strig îngrijorată : ”Hainele, hainele, scrisoarea pentru tine, nebunule, staii! ”

- Acum, că te am, acum că suntem aici, nimic. Cafeaua ta e la mine pe masă, de acolo te descurci cu mine.
- Te urăsc când mă ai.
- Haide, dragă, ia-mă acasă.

- Tu nu vezi copile, că oamenii au vise mari?
Vino mai aproape, uită-te ..

Dacă îi decojești de folia de necunoscut ce-i înconjoară, dacă tai la o parte grilajul de suspiciuni care-i ascund de lumea de afară..
Dacă ai vedea, după tot exteriorul ăsta învelit în plastic străin, ce poartă ei în inimi…

Pentru că oamenii, dragul meu, au schelete diferite, poartă păreri ciudate, respiră cu greu în momentele decisive, văd frumosul în orice , dar au un lucru la fel: au vise de viitor și iubesc, iubesc mult.

- Așa că hai, dă-mi odată bisturiul ăla, copile, și nu mai fi pierdut.

Te vom face noi constructor de oameni, de le vei putea vedea sufletul…

- pentru toți cei care au o facultate de urmat, pentru toți cei care vor deveni oamenii potriviți, oamenii capabili să-și tranforme lumea din jur și să o vadă așa cum e ea, specială:) -

În mijloc de scenă. Nimeni în jur..

Lumini grave ţintesc spre tine. Se lipesc de haine, de piele, de faţă şi ard.
Încurcă lumi, le ascund în spatele cortinei, în spatele scaunelor de catifea, sau a zidurilor de cărămidă vechi vopsite.

E ultimul act. Un ultim lucru rămâne de făcut înainte de a te face întuneric, precum toţi cei care s-au ridicat în picioare, în faţa scenei.
Căci oamenii sunt fulgere. Nu trăiesc decât un moment, apoi dispar.

E lucrul tău. Riscă şi uită de nenorocitul ăsta de scenariu. Finalul tău este liber şi nu eşti decât tu, aici.

Îmi ţin timpul în loc. Păşesc în neştire spre centrul scenei, cât mai aproape de capăt.
Zâmbesc cu înţeles. Vreau să anunţ sfârşitul pe care ei îl aşteaptă.
Dar mă opresc.

Azi, doamnelor şi domnilor, nu vreau să avem sfârşit !

Zgomot de interior. Margini de oameni neclari, printre care poţi vedea..
Aer de dimineaţă nereuşită. Un şir de mese vechi, ce-ncepe cu una singură, la fel de plină de urme.
de tine..

Privirea aleargă printre rândurile cuminţi, caută pasajul în care se spune că nimic nu va rămâne la fel.
Că vom avea parte de cafeaua aceea nenorocită, când toţi ceilalţi dorm..

Că, deşi am devenit doi bulgări din ce în ce mai mari de zăpadă care se rostogolesc greşit, încă ne putem opri.

Ne putem izbi cu putere, iar şi iar, o dată şi încă o dată, de alţii- de toţi cei cu care ne-am legat, până când nu va mai rămâne nimic din noi.

Până când vom avea, în sfârşit, cafeaua aceea nenorocită de care îmi tot vorbeai ca un nebun.

Dar nu am pasajul. Scenariul e mai prost decât credeam.
Şterge atunci şi cafeneaua şi mesele aşezate la rând, şi cadrul de film. Şi ideea cafelei şi a celorlalţi.
Şterge-ne, că suntem fără rost.
Totul e .